Insula mea
Stiu, e acolo ! Am simtit ca exista, inca din copilarie. Atunci imi intrerupeam jocul si privirea imi era atrasa magnetic de muntele din zare; muntele care vara aducea ploile cu tunete si fulgere, iar iarna imi trimitea zapada, de care mi-era atat de dor tot timpul anului. As fi vrut sa-i multumesc, dar (vai!) era atat de mare si impunator ! De-as fi fost pasare, as fi aflat ce e dincolo de cupola lui ! Cand bunicul mi-a spus ca peste muntele meu e un oras, m-am intristat. Credeam ca dincolo e o tara fermecata, pe care as fi vrut sa o vad. Cred ca a fost prima dezamagire din viata mea. Mult timp dupa aceea, desi crescusem, simteam ca acolo, spre nord, ceva ma asteapta. Dar viata mi-a indreptat pasii in directie opusa, catre Sud, si m-a facut sa uit o vreme de Nordul care ma chema la el. Credeam ca mi-a trecut, pana cand m-am trezit intr-o zi ca scrutez zarile nordice de la fereastra mea sudica. Cautam ceva, acolo, in zare. Am simtit atractia acelui ceva ! Si... deodata, am avut o revelatie ! Am vazut-o ! Era insula mea ! Nu stiu pe ce coordonate geografice se afla, dar stiu ca e undeva, in marile Nordului ! E un loc atat de cunoscut, de parca am trait acolo o viata. Un loc care seamana foarte bine cu locul copilariei. Primavara, verdele e verde, albastrul cerului de vara e albastru, ploaia e ploaie adevarata iar oamenii au suflete frumoase... si e liniste si armonie... Nu, n-are cum sa semene cu locul in care m-am nascut si am copilarit ! Ea e in mijlocul unui ocean salbatic, atat de odihnitor, iar eu m-am nascut in mijlocul unui continent agitat, langa un munte. Doar iarba e la fel, cerul e la fel si oamenii, da, oamenii, chiar daca nu au chipuri prea frumoase, au suflete frumoase. In insula lor rece (vai, eu credeam ca e a mea !) au puterea sa fie buni, harnici si atat de discreti... Dragii mei nordici, ma primiti pe insula voastra ? Promit ca nu va tulbur linistea ! Nu veti simti prezenta mea si nu veti stii cine sunt... Voi adormi pe un fiord, iar cand ma voi trezi, voi intalni, la tarmul dantelat, ochii curiosi ai unei foci, si ii voi povesti despre cerul meu albastru, despre iarba mea verde si, mai ales, despre zapezile copilariei mele, care seamana atat de mult cu zapezile voastre. Si ii voi mai spune ca mi-e atat de dor de Nord, incat mi-e teama sa nu se topeasca ghetarul de pe fiord....
